Am fost depresivă

Probabil puteam să fac titlul ăsta puţin mai artistic, da’ ştiu că acum ceva timp nici eu n-aveam chef de titluri artistice. Voiam lucruri clare, simple, pentru care să nu trebuiască să depună creierul meu efort. Mintea mea era prea obosită să proceseze chestii cu două sensuri. Asta pentru că la 19 ani am fost depresivă și sătulă de viață. Nu i-am condamnat pe cei care au spus că n-am motive să fiu. Era chiar mai rău când mă gândeam că nu am motive să simt ceea ce simţeam. Mă vedeam vinovată pentru că nu eram cum se așteptau ceilalți să fiu.

Sunt un om iubit şi am fost un copil iubit crescut într-o familie în mare parte normală. Părinţii mei n-au murit, nici nu m-au abandonat, nici nu m-au abuzat. M-au crescut cum au ştiut ei mai bine. Nu mi-a lipsit nimic, niciodată. Nici material, nici afectiv. Am avut întotdeauna prieteni care mi-au răspuns la telefon şi mi-au ascultat aberațiile chiar şi la 3 noaptea. Am avut relaţii frumoase în care am crezut şi care nu s-au terminat cu tigăi în cap şi declaraţii la secţia de poliţie. Deci am reuşit să-mi aleg bine şi iubiţii. N-am avut niciodată complexe legate de aspectul meu fizic sau capacitatea mea intelectuală. Nici o problemă majoră, rien de rien. Era și normal ca oamenii să considere că nu am motive să am starea pe care o aveam. Ar fi trebuit să zburd pe câmpii toată ziua de fericire.

Problema era că eu simţeam o tristeţe dureroasă şi continuă. Din momentul în care îmi suna alarma dimineaţa şi până ajungeam să mă pun seara în pat, eram obosită în interior, respiratul cerea prea mult efort. Eram tristă și îmi plăcea să spun că sunt defectă (like a broken toy). Alteori spuneam că mă simt pierdută sau confuză, dezorientată. În special pierdută. Aveam nişte dureri nasoale de cap care nu treceau cu calmante. Somnul era singurul lucru care rezolva problema. Durerile de cap treceau, dar mă trezeam ameţită şi chiar mai obosită. Ultima parte din clasa a XII-a am dormit-o. Ba acasă, ba în clasă. Chiar şi în weekenduri voiam să dorm non-stop. Nu găseam motive să mă ridic din pat, aşa că voiam să dorm cât mai mult. Când nu dormeam, tot nu eram eu. Erau perioade în care nu simţeam nimic. Nici un fel de plăcere sau chef pentru vreo activitate, pentru trăit în sine. Parcă mă transformase cineva într-un bătrân sătul de viaţă. Nu puteam să mănânc şi plângeam fără motiv. De fapt plângeam pentru că asta îmi dădea o stare de linişte. Nici somnul, nici plânsul nu aveau cum să rezolve ceva. În majoritatea timpului mă simţeam ca la cinema. Problema era că eu nu eram în filmul ăla de pe ecran şi acolo îmi rulau viaţa. Practic îmi vizionam propria viaţă dintr-un scaun de cinema. Nu mă puteam concentra destul cât să fiu în film, puteam doar să fiu spectator. Aveam şi o frică teribilă de moarte. Da, la 19 ani credeam că voi muri. Adică eram o depresivă cu frică de moarte. Eram sigură că ori voi muri de anorexie, ori o să am o boală incurabilă. Cuvântul cancer îmi zgâria toți neuronii. Îmi umbla prin creier stânga-dreapta. De fiecare dată când îl auzeam, deveneam şi mai paranoică. Şi ai fi surprins să ştii cât de mult se vorbeşte despre asta în jur. Îmi amintesc că mama a făcut o glumă atât de proastă atunci, dar pe care am adorat-o şi încă mai zâmbesc când îmi amintesc. „Părinţii lu’ tăticu au murit de inimă. Bunicu’tău are probleme cu inima. La noi în familie se moare de inimă, nu eşti tu mai specială să mori de cancer”. Să mor de inimă părea mai puţin sumbru.

Am aşteptat ajutor din partea celorlalţi, dar nu ceream ajutorul ăla. Creierul meu era un paradox. Aşteptam să vină cineva să mă scuture, să îmi enumere motivele pentru care merită să fac ceva. Totuși nu le-am povestit prietenilor mei, nici măcar părinţilor decât într-o mică măsură. Singura persoană care ştia în mare parte ce simţeam(iubitul meu de atunci) s-a despărţit de mine. Acela a fost punctul culminant al acțiunii. Momentul în care m-a luat un fel de panică combinată cu disperare. O grămadă de disperare. Simțeam toată durerea aia și mai intens și nu mai puteam să o țin în interior. Eram complet neancorată, plutind fără speranţă în derivă. Acum i-aș mulțumi cu sinceritate, poate am și făcut-o. Nu mai știu.

Am început prin a povesti câte puțin, apoi tot mai mult. Asta a ajutat, dar totuși mi-am dat seama că nu avea să vină nimeni să mă scoată la lumină. Nici un Făt-Frumos, nici o Zână cea bună. Erau oameni care ar fi făcut-o pentru că mă iubeau, dar nu aveau cum. Dacă voiam să mai fiu bine vreodată trebuia să fac eu ceva pentru asta. Nici nu mai ştiam sigur cum eram eu bine- adică netristă, neobosită, nedefectă. Vai și cât îmi doream să știu! Nu-ţi imagina că am înţeles asta într-o secundă sau măcar o zi. N-a fost ca în filme. Că niciodată nu e. Nici un moment exact de „aha„. Mi-a luat câteva luni. Am fost convinsă de către mama să merg la psiholog(deşi eu eram studenta la psihologie). Am mers la terapie, am băut antidepresive, am mai avut o relaţie, s-a mai despărţit cineva de mine. Am crezut atunci că asta va distruge tot ce construiserăm eu, medicamentele şi orele la psiholog, dar era prea târziu. Ceva se schimbase sau începea să se schimbe.

Am ajuns foarte încet să fiu mai bine şi durerea aia continuă nu mai e deloc continuă. Durerile de cap au dispărut complet, în majoritatea dimineţilor găsesc motive să mă ridic din pat, fac cu entuziasm o grămadă de lucruri şi nu mai aştept să mă scoată nimeni din întuneric. Am zile pline în care nu mă satur să le fac pe toate și am planuri pentru vară. Înainte nu eram în stare să-mi fac planuri nici pentru ziua următoare fără să tragă cineva de mine. Ştiu că voi muri în mod inevitabil la un moment dat(poate de inimă), dar adorm liniştită cu gândul ăsta. Nu pretind să fiu vreun exemplu de „așa da” sau să ofer vreo reţetă de succes în tratarea depresiei. Nu ăsta e scopul. Eu încă mai am mult drum de parcurs și o iau încet. Încă merg la psiholog uneori, încă am zile în care mă simt în zona jucăriilor defecte, dar nu rămân niciodată acolo. Nu mai sunt spectator.

Tu, care mă citești și te regăsești măcar puţin, nu mă crezi, dar lucrurile se pot schimba. Lucrurile se schimbă. Este normal să nu te simţi normal la un moment dat în viaţă. Vorbeşte despre asta, cere ajutor. Așa începe totul. Există prieteni și familie și psihologi și psihiatri și site-uri și numere de telefon. Chiar și necunoscuți sau prea puțin cunoscuți cărora pur și simplu le pasă de ceilalți. Dacă nu eşti ascultat, perseverează, schimbă persoana căreia îi ceri ajutorul. Doar nu îndrăzni să crezi că nu te poate înţelege nimeni şi nu te poate ajuta nimeni. Asta ar fi o greşeală tipică.

Am greşit când nu le-am spus oamenilor din jur exact ce simţeam. Am greşit când am aşteptat să fiu salvată ca-n basme. Cel mai mult am greşit când am crezut că mi se întâmplă toate doar mie. Sunt atât de multe persoane care suferă de depresie şi poate multe dintre persoanele astea cred că li se întâmplă doar lor. Oamenii se sinucid pentru că se simt neînţeleşi sau nu văd calea de ieşire. Se simt prinşi(poate de scaune de cinema vizionându-şi viaţa). Dacă am asculta mai mult ce simt ceilalţi, am putea schimba ceva. Poate dacă am vorbi mai mult despre ce simţim, ceilalţi ar ştii că nu sunt ei singurii defecţi. Pentru că hai să fim serioși. Toți suntem puțin defecți.

Poate iti place si...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *